Cronica unei campanii monotone

lectorală pentru alegerile parlamentare din 2008 este de departe cea mai monotonă dintre toate campaniile naţionale de după 1990.

Totul se întâmplă de parcă actorii politici ar fi tentaţi să atingă temperatura de îngheţ politic. Şi dacă - aşa cum estimează unele institute de sondare a opiniei - prezenţa la vot la alegerile parlamentare va trece sub 50%, atunci punctul critic al democraţiei va fi fost atins. După aceea, orice va fi posibil căci, cu o legitimitate atenuată de absenteism, Parlamentul nu va putea să modifice percepţia publică negativă. Iar criza economică va accentua toate tendinţele negative pe care creşterea economică din ultimii opt ani le estompase. Şi vor fi afectate nu doar tendinţele economice, ci mai ales cele politice.

În aceste condiţii, oferta
partidelor, tipizată după savante formule - în fapt, un exerciţiu electoral impus şi practicat fără tragere de inimă - a trecut aproape neobservată.

Variaţiile ideologice au fost minime în condiţiile în care regula de aur a economiei
neoliberale privind supremaţia şi corectitudinea pieţei a fost acceptată fără discuţii. Surprinse astfel de criză fără o alternativă ideologică clară, partidele au făcut ce ştiu mai bine: au improvizat. Aşa că, încet, dar sigur, tema crizei economice a intervenit şi a modificat datele unei dezbateri electorale altfel terne. După un început timid, tema crizei a contribuit chiar la departajarea partidelor şi chiar la schimbarea
tendinţei în favoarea PSD. Schimbarea de lider, anunţată de sondaje de câteva săptămâni, a fost grăbită de preluarea şi de amplificarea temei crizei.

Deja, de câteva săptămâni, PSD creştea în sondaje în medie cu 1,5 procente pe săptămână, iar tendinţa s-a accentuat după ce tema crizei a devenit un subiect de dezbatere naţională. Fără să exprime o poziţie clară, explicită şi neechivocă faţă de criză - cu toate că Theodor Stolojan a fost între primii care au insistat asupra crizei economice şi a efectelor sale -, PD-L a reuşit să deruteze prin inconsecvenţele sale două dintre electoratele ce îi erau iniţial, cel puţin, favorabile. Pe de o parte, electoratul liberal din punct de vedere economic a fost demobilizat de susţinerea mişcărilor sindicale şi a măririi salariilor, pe de altă parte, electoratul indecis, dar vulnerabil la criză a preferat să se orienteze către partidul care pare mai sigur ataşat unei viziuni sociale.

Privite ca simple amănunte, nici programele anticriză ale partidelor, nici profilul candidaţilor din colegiile uninominale nu au fost analizate cu minuţiozitate. Chiar dacă nu e limpede cu cine va lupta PSD împotriva inegalităţilor sociale, preferinţa pentru o orientare socială a prevalat. Aparent paradoxal, şi PNL a profitat de situaţie, dar dintr-un motiv contrar. Electoratul economic liberal pare să îşi fi îndreptat susţinerea mai degrabă către cei care au exprimat o poziţie tranşantă faţă de cererile sindicale. Aşa se explică de ce, deşi la guvernare, PNL a reuşit, cel puţin după sondajele de opinie, să schimbe tendinţa şi să mai acumuleze încă două procente. Dar nu politicile anticriză vor face în final diferenţa, ci mai degrabă stereotipurile politice şi electorale, la care se va adăuga o doza încă incertă de voturi cumpărate.