O cursă contra cronometru cu dopajul

-a împlinit un deceniu de când, într-un Tur al Franţei câştigat de Pantani, ciclismul a început să fie asociat cu dopajul.

În farmecul debutului de cursă din 8 iulie, la San Malo, şi înaintea etapei de contra timp, am omis o aniversare extrem de importantă pentru ciclism. S-au împlinit exact 10 ani de când tot ce a ţinut de mitologia ciclismului, toate valorile pe care acest sport părea că le slujeşte au fost îngopate de marele
scandal al Afacerii “Festina”.

Acum exact 10 ani, unul dintre soiqneur-ii echipei a fost prins cu un automobil blindat cu substanţe dopante: 234 de doze de EPO, 80 de fiole cu hormoni de creştere, 160 de capsule de testosteron, 60 de Asaflow pentru fluididate.

Toate aceste substanţe îi făceau pe ciclişti să treacă prin marea încercare a Tour-ului şi să mai şi câştige. De atunci, dopajul a fost adevărata vedetă a ciclismului şi nu a existat nici un mare ciclist care să nu fie, dacă nu acuzat, atunci cel puţin suspectat de dopaj.

Ciclismul a dus o luptă mai mult sau mai puţin acerbă împotriva dopajului şi marea întrebare este dacă astăzi cicliştii sunt mai puţin dopaţi sau doar au parte de o farmacologie ceva mai sofisticată decât altădată şi care le permite să aibă un pact tacit cu UCI, federaţiile cicliste şi organismele de control.

Pentru că, de exemplu, prevederea care impune un nivel al hematocritelor (globulele roşii din sânge, esenţiale la efort) de 50% este, conform multor specialişti, o instituţionalizare a utilizării temperate a EPO, de vreme ce abia unul din o sută de competitori în alte sporturi are, în stare de efort, un nivel de peste 48%! De aici s-a ajuns la Operaţiunea “Puerto”, a sângelui îmbunătăţit, o anchetă nedusă până la capăt, care a împroşcat cu noroi din nou toată lumea ciclistă.

Contador, marele absent, câştigătorul de anul trecut, este asociat cu doctorul Fuentes, aşa cum este şi Valverde, tricoul galben de acum câteva zile, şi care refuză să mai răspundă la întrebările pe această temă. Aceste substanţe şi metode fac un ciclist cu cel puţin 20% mai bun, îi oferă constanţa de care are nevoie într-o competiţie ciclistă de trei săptămâni şi fac dintr-un rouler un sprinter şi dintr-un căţărător un bun concurent de contra timp.

Regula e clară: din doi ciclişti cu capacităţi egale va câştiga întotdeauna cel dopat. Dar întotdeauna. Nu mai contează valoarea
, devotamentul, sacrificiul, echipa, inteligenţa tactică, adică tot ce făcea acest sport nobil. Contează doar victoria. Şi câştigul substanţial pe care nu-l încasează doar ciclistul şi tot angrenajul care a făcut din acest sport unul profesionist şi care are principalul rol de atragere a concurentului în această lume murdară a ciclismului.

De aceea, până nu vom şti dacă Tour-ul acesta - după Afacerea “Festina”, moartea lui Pantani, anii bizari 1999-2005, Operaţiunea “Puerto”, descalificarea din postura de învingător a lui Landis, scandalul echipei Astana 2007 - este unul curat, bucuria oricărei etape riscă să fie una iluzorie.