Marele Papusar

Nicaieri, in spatiul literaturii noastre, Revolutia din 1989 nu a avut efecte atat de clare si de substantiale, ca in domeniul prozei. Poezia a fost si este, prin esenta ei, mai "departe de lumea dezlantuita", poetii (chiar si cei cu nerv social) construindu-si, in fond, propriile fantasme. Iar critica, un discurs de gradul doi, un discurs despre operele literare, este interesata nu atat de realitatea inconjuratoare, cat de reflexiile acesteia in spatiul fictiunii. Proza, in schimb, cu apetitul sau realist, a trecut printr-o adevarata mutatie, dupa '89. inainte, exista o presiune constanta a sistemului, care obliga scriitorul sa vada intr-un anumit fel lumea din jur. Conform directivelor si "adevarurilor" partinice, dupa reteta realismului socialist. Pentru ca era vorba, atunci, mai mult de socialism decat de realism, prozatorii apelau adesea la arma alegoriei si a parabolei, spunand, pe o cale ocolita, ceea ce aveau de spus. Dupa Revolutie, parabola colorata politic nu-si mai are rostul. Acum, nu mai exista o presiune exercitata de sus, ci - in sens invers - una facuta de jos, de la nivelul realitatii insesi. Iar prozatorii activi raspund acestei provocari in doua feluri: unii se pliaza strans pe realitatea redescoperita, practicand un nou realism, cu toate culorile si aromele postrevolutionare; altii o introduc intr-un cadru fantastic sau fantasmatic, realizand constructii epice pe mai multe etaje si paliere narative, sofisticate si derutante. in aceasta din urma categorie intra si Gabriel Chifu, cu ultimul sau roman Povestirile lui Cesar Leofu (Ed. Cartea Romaneasca, 2002). Ca si in proza lui Alexandru Ecovoiu sau in cea a lui Dan Stanca, planurile sunt schimbate cu mare abilitate compozitionala, astfel ca axa cartii nu poate fi ghicita decat in final, dupa ce am dat ultima pagina. Abia atunci, realizam ca intreaga materie epica iese din discursul unui personaj paranoic, acest Cesar Leofu machiavelic, demonic, mare Fictionar, Regizor, Papusar. Un om care se joaca, infricosator, cu destinele celor din jur, un dement care se viseaza omnipotent (si fata de care sadicul colectionar al lui John Fowles pare un cuminte copil de gradinita englezeasca). Valoarea cartii nu este data insa de insusirile negative ale eroului (ar fi prea simplu, am deveni cu totii romancieri...), ci de elocventa demonica a discursului sau. Gabriel Chifu il lasa pe Cesar Leofu sa spuna orice, dar nu oricum; paranoia acestuia, fara fisura, este foarte expresiva literar, seducatoare stilistic, desi respingatoare moral. Marele Papusar e astfel un protagonist memorabil, in timp ce un inger ce gaseste cu cale, in carte, sa vina pe Pamant si sa faca fapte bune e mai degraba neconvingator ca personaj. Un paradox artistic bine cunoscut, dar cu care, personal, nu prea ma impac: e oare corect ca Binele sa fie, in pagina, mai sters decat Raul? De ce trebuie sa-i uitam usor pe cei buni, si sa-i tinem bine minte pe ticalosi?